BAT GURA DEJABA

A inceput la Cluj TIFF – festivalul de film al carui generic ruleaza de ceva timp cu cei doi Piersici in roluri principale. Tinarul Piersic se pare ca nu asculta ce-i spune tatal sau iar acesta isi scoate casca(masca?)si spune cu naduf ardelenesc: BAT GURA DEJABA.

Nu stiu ce anume din miscarea dezordonata a sindicatelor si lipsa de coerenta dar mai ales de unitate ma  face sa ma gindesc la acesta replica si sa spun ca Piersic senior: Isi bat gura degeaba cu totii, oricum nu-i asculta nimeni si daca mai fac multa galagie loazele astea din popor mai gaseste guvernul vreun articol in constitutie sa instituie chiar si legea martiala(o mai fi existind?….)

Ati inteles ca paragraful de sus face parte dintr-un scenariu de film. Deci, cum va spuneam, a inceput la Cluj Festivalul Internatinal de Film Transilvania….


La ce mai folosesc bugetarii acum ca i-a demonizat presedintele comparindu-i cu omul cel gras calarind slabanogul de privat? Pina nu demult privatii erau cei aratati cu degetul – ei sugeau singele poporului, ei aveau nerusinarea sa faca profit din care sa dea statului o buna parte si culmea, le mai  ramanea si lor!

A venit rindul bugetarilor, al pensionarilor, al somerilor si al altor categorii de ‘grasi’ sa fie socotiti vampirii poporului! De unde pina mai ieri se vorbea de marirea salariilor profesorilor , ale medicilor, marirea pensiilor , de reforma in administratie cu functionari competenti bine platiti,  acum se vorbeste de reduceri drastice de salarii, pensii, subventii,slujbe.

Pe rind, aproape  toti cetatenii  vom fi vinovati intr-un fel sau altul. Spun aproape, pentru ca cei putini care au cheile vistieriei statului – incredintate prin vot – nu sint niciodata vinovati, ei doar arata cu degetul pe cei care trebuie sacrificati la un moment dat. Deci acum: afara cu bugetarii din tara!


Sa scriu despre ce?

De cîteva săptămîni mă tot pregătesc să reiau postările pe blog. Să scriu adică. Despre ce? Despre economie? despre politică? despre educație și influența ei asupra economiei? despre fonduri europene? După 20 de ani de capitalism românesc sau ce o fi, cum s-o fi numind acest talmeș-balmeș de reguli nerespectate, hoții nepedepsite, performanțe neapreciate, personaje incompetente și de o mediocritate agresivă stăpîne peste banii românești și cei europeni, imi vine pur și simplu să mă retrag ” în pustie „.

Vouă nu?


De curind am avut intilnirea de 30 de ani de la terminarea facultatii. Ani de zile ne-am mindrit cu totii ca am terminat o facultate de elita, Relatii Economice Internationale, ASE, Bucuresti. Ani de zile, si mai ales ultimii 20 (in  primii 10 nu ni s-a permis sa lucram in comert exterior, locurile erau ocupate de cei care conduc si acum tara) n-am vrut sa recunoastem ca sintem un fel de ‘ratati de elita’, stiutori de carte, cu o cultura generala de invidiat  dar intr-un fel prea instruiti si considerati prea tineri de  fostul regim si depasiti si prea batrini in actualul regim. Unde sa-si fi gasit locul cunostintele  noastre despre  economia de piata capitalista in capitalismul salbatic ce a inceput in anii ’90, cu tunuri rasunatoare date bancilor, vinzari pe nimic ale proprietatilor, dispretul total fata de banul public?

Am descoperit acum ca din generatia noastra considerata de catre profesori ca una din cele mai bune nimeni nu face politica, niciunul dintre noi nu este ministru sau macar secretar de stat. Ba mai mult, multi dintre noi sint condusi de „activisti” mai prosti decit comunistii din ultimii ani ai regimului. A cui e vina?

Scrisoarea colegului nostru Petru Dumitriu e un fel de manifest al generatiei noastre si de aceea o redau in intregime. Scoala temeinica din „iepoca” atit de mult hulita isi spune cuvintul si in stilul aproape literar din „manifestul de simtire si vointa” a lui Dumitriu. Este trist ca in textele economistilor de azi limba romana e de cele mai multe ori saraca, schiloada si neglijata.

„Dragi colegi,
După cum simt eu, aniversarea promovării facultăţii devine mult prea importantă pentru a nu se cuveni să contribuim mai mult şi mai mulţi la reuşita ei. Nu vorbesc de organizare şi logistică – impecabile – pentru care le sunt îndatorat şi recunoscător inimoşilor noştri colegi, în frunte cu Adrian Băţăgui. Mă gândesc la impactul emoţional al întâlnirilor noastre, mai profund decât mi-aş fi putut închipui până mai ieri.
 
Toate nedreptăţile, excesele, asperităţile şi răutăţile irepetabilei noastre studenţii s-au estompat. În ciuda declinului datelor biologice, mi-aţi părut toţi mai frumoşi. Indiferent de bilanţul confruntărilor voastre cu viaţa, mi-aţi părut toţi mai înţelepţi.
 
Revederile noastre nu sunt o simplă repetiţie, ci par a avea propriul lor destin. Am stat de vorbă sau m-am împrietenit cu oameni cu care nu schimbasem vreodată vreun gând, sentiment, vis sau măcar notă de curs. Am fost fascinat de mici mărturisiri sau sumare povestiri care îmi confirmă încă o dată, ceea ce mi s-a spus de-atâtea ori, dar tot de-atâtea ori n-am luat în seamă, şi anume că putem fi toţi la fel, deşi suntem atât de deosebiţi.
 
Mai apoi, în afară de raportarea la noi înşine, am descoperit cu plăcere că nu suntem nişte creiere spălate, nişte mecanisme inerte programate doar să se autoconserve, oriunde,  oricând şi oricum. Noţiuni pe care le credeam uitate, patriotismul, genetica naţională, locul românilor în istorie, dispărute din conştiinţa şi retorica publice, le-am regăsit cu plăcută surprindere în preocupările colegilor noştri, a celor legaţi de glie, prin forţa împrejurărilor, dar mai ales a celor plecaţi, prin forţa voinţei, pe alte meleaguri, de unde României nu i se mai văd metehnele, iar virtuţile sunt amplificate de lentilele depărtării.
 
Nu ştiu dacă v-aţi gândit vreodată că generaţia noastră, mai ales a buimacilor rămaşi aici, a fost cumva ironizată de istorie ! Nu apucaserăm să ne împlinim şi să ne bucurăm de opţiunile, puţine câte erau ele, oferite de vechea societate, iar după cei zece ani de aşteptare ne-am trezit în postura de întârziaţi la reconstrucţia noii societăţi. La 34 de ani eram prea tineri, la 35 păream deja bătrâni. Am avut vise care şi-au pierdut brusc sensul, am plecat pe drumuri care nu ştiam unde duc. Cei mai mulţi dintre noi am avut tăria să ne recompunem, să ne reconstituim energiile, să reconstruim dorinţele. Unii au fost răniţi ireversibil, alţii au rămas cu cicatrice. Să ne luăm revanşa! Să nu uităm că suntem o generaţie unică, martori maturi şi conştienţi ai două epoci atât de deosebite, nepervertiţi nici de iluziile dogmatice ale celei vechi, nici de făţărnicia lacomă a celei noi.
 
Din considerentele de mai sus şi din altele, vă propun ca peste 5 ani să ne întâlnim altfel. Probabil că nu vom face alţi copii, nu vom îmbrăţişa alte meserii, nu vom urca la alte cote sociale sau profesionale. Nu vom putea să ne încărcăm bateriile doar marcându-ne ascendenţa cronologică. Ar fi dureros să ne revedem numai ca să ne numărăm dispăruţii, să ne anunţăm victoriile provizorii sau înfrângerile durabile în faţa asaltului bolilor şi, în aşteptarea amurgului, să raportăm îndeplinirea planului la nepoţi. Vă mărturisesc că, printre altele, acest îndemn al meu de a schimba diapazonul cuvintelor noastre de revedere mi-a fost inspirat de contrastul între uşoara, dar vizibila noastră blazare din acest an, şi extraordinara vitalitate intelectuală a familiei Sută.
 
Aş vrea să fim altfel şi să ne concentram asupra noastră şi a convingerilor noastre, să scoatem în evidenţă lucruri colaterale, mărunte, banale, frivole, neproducătoare de venit sau de urmaşi, dar grăitoare despre noi înşine: colecţia de ceasuri sau de timbre, culegerea de versuri, acţiunile caritabile, caietul de desene, scrinul cu amintiri etc. Cu alte cuvinte, accesoriile mai mult sau mai puţin banale ale unei existenţe pe care nu o definim doar prin eşantioanele standard ale destinului (familie, carieră, proprietate), ci şi prin ingredientele în cantităţi infime, care fac aroma diversităţii vieţilor noastre. Unii au făcut-o deja! S-o facem toţi!
 
La modul concret v-aş invita :
Să ne decidem încă de pe acum că vom participa cu orice preţ şi în orice împrejurare la întâlnirea de peste 5 ani.
Să ne străduim prin toate mijloacele să determinăm pe toţi colegii care ezită să participe la reuniune, convingându-i că nici unul dintre motivele lor de reţinere nu este mai puternic decât cantitatea de energie pozitivă pe care un astfel de eveniment îl produce.
Să ne pregătim cu responsabilitate şi seriozitate pentru această întâlnire cu tot ce avem mai puţin cunoscut în noi.
Să înlocuim ritualul uşor formal al strigării catalogului cu o sesiune liberă de confesiuni în faţa microfonului, în timpul ospăţului, în libertate şi frivolitate.
Să ne surprindem prietenii cu lucruri, vorbe, idei, glume, povestiri, amintiri, care să ateste cât de vii şi semnificativi încă vom fi.
Să eliminăm arbitrarul disc-jockey-esc al muzicii de fundal şi fiecare participant să aducă pentru CD-player o preferinţă muzicală proprie care, laolaltă cu celelalte, să ne exprime individual şi colectiv.
Să limităm sesiunea oficială la ASE la câteva mesaje esenţiale, elaborate pe bază de voluntariat.
Să alcătuim o mică expoziţie de trofee ale generaţiei noastre în orice sferă de activitate (cărţi, medalii, premii, diplome).
Să adoptăm de fiecare dată când ne întâlnim un “manifest de simţire şi voinţă” pe care să-l transmitem ca releu viitoarei reuniuni.
Să nu-i lăsăm singuri pe ultima sută pe organizatori; să-i ajutăm cu ideile noastre astfel încât să nu fim doar co-finanţatori, ci şi co-autori ai evenimentului.
Cu prietenie,
 
Petru Dumitriu”


De curind am fost prin judetul Sibiu si am trecut prin satul sasesc Biertan care a devenit celebru prin Biserica-fortareata foarte frumoasa si as spune foarte prost ingrijita, ca aproape tot ce e face parte din mostenirea lasata de sasi. In aceasta fortareata exista o temnita numita ” a impacarii” unde pe vremuri episcopul catolic ii trimitea pe cei care voiau sa divorteze si le dadea o singura lingura, o singura farfurie, un singur pat si ii lasa 2 saptamani sa se impace, altfel era de rau pentru ei in comunitate. Se spune ca in 300 de ani doar un singur cuplu a indraznit sa treaca peste amenintarile cu excomunicarea si a divortat totusi.

Nu vi se pare ca „episcopul” nostru de Cotroceni a procedat la fel bagandu-i pe pedelisti si pe pesedisti in Temnita Impacarii – a se citi Guvern -in speranta ca vor lua exemplu de la sasi si chiar se vor impaca? Tot o singura lingura le-a dat, o singura farfurie si un singur pat. Necazul e ca le-a dat doar O SINGURA TARA pe care au terminat-o de „mincat” inainte de expirarea perioadei de impacare!